sâmbătă, 6 mai 2017

Matematica singurătății

Dintre toate stările omenești, singurătatea poate fi cel mai ușor demonstrabilă matematic: eu sunt eu. Această stare ontologică oferă de la bun început un paradoxal privilegiu: mintea mea și trupul meu sunt una. De va trece dincolo de tautologia A=A, omul aflat în starea de singurătate va putea avea acces la o mulțime infinită de stări. Eliberarea de condițiile exterioare de existență a sinelui este pentru oricine un prilej de autocunoaștere. O detașare periodică sub forma singurătății este recomandabilă oricărui spirit aflat pe calea adevărului.





Când nu suntem singuri inevitabil intervin situațiile de viață care ne distrag atenția de sine. Toate interacțiunile noastre umane au la bază un mecanism social, cu coduri, algoritmi complecși și inefabile principii. Faptele și vorbele celorlalți oameni formează un peisaj în care propriile noastre judecăți, verbale și mai ales nonverbale, se integrează mai mult sau mai puțin. Fiecare ne jucăm rolul atât timp cât avem public. Când suntem absolut singuri, nu mai are rost să jucăm niciun rol social. Dar astăzi este tot mai dificil să fim absolut singuri. Telefonia și rutina ei zilnică, ca și social media living standards, are grijă ca nu cumva să fii singur și să rămâi prea mult singur. Deci rolul social se joacă imediat ce ieșim din starea de singurătate. De exemplu, față în față numai cu persoana iubită, în îmbrățișările cele mai intime, totuși ne jucăm și judecăm starea ca fiind în afara singurătății. În cazul cel mai fericit.
Să vedem cum ne poate ajuta logica matematică să înțelegem beneficiile și primejdiile singurătății.


1.
E posibil să ne simțim singuri când nu suntem singuri, care dintre toate cele 4 stări posibile logic, este cea mai tristă. Invazia telefoniei sociale este o formă de manifestare a acestui tip de singurătate: observați câtă lume stă pe telefon la un concert. În loc să se nască o comuniune între artist și publicul său, deobicei atenția tuturor este drastic diminuată pentru că majoritatea se filmează, trimit mesaje, poze ca răspuns la poze, câteva meme-uri mai inteligente, și iar mesaje. Să te simți singurul care ești realmente prezent la o masă plină cu halbe și cu toți ceilalți pe telefoane mi se pare trist.






2.
A doua posibilitate ar fi să nu te simți singur când nu ești singur. Adică să fii laolaltă cu ceilalți, om cu toți oamenii, zoon politikon. Această simplă dovadă de umanitate a devenit dintr-un act firesc un ideal al societății post-umane. Ca urmare a sus-numitei invazii de telefonie socială, oamenii ating destul de rar și de greu punctul de cristalizare colectivă, bucuria de a fi împreună cu toții. Pe glob, acolo unde încă nu sunt telefoane foarte multe, oamenii se adună laolaltă mai ușor, cu diverse ocazii. Etc.






3.
Al treilea caz logic în matematica singurătății este să nu te simți singur când ești singur. Evident, această stare este cea mai fructuoasă în perspectiva evoluției sinelui. Sinele voios cu sine are ocazia de a se descoperi așa cum este, îmbogățindu-se la fiece clipă în care el este. Măcar din când în când, și tot este un exercițiu benefic. Când te simți bine cu tine, universul te va duce acolo unde vrei tu și numai tu să fii. Aho!






4.
Ultima posibilitate este nu atât tristă, cât riscantă. Dacă te simți singur când ești singur, atunci e semn că la nivel psihic ceva nu e cum trebuie. Sufletul tău ar vrea ceva, iar viața îți dă lămâi. Și nici măcar poezii ca Bacovia n-o să scrii, că nu le mai vezi rostul. Nostalgia e singura boală cu adevărat incurabilă. Depresia, marca epocii noastre moderne, îl pândește ca o panteră neagră pe omul însingurat. Sărăcit de nedoritele și eternele lui clipe de singurătate, vlăguit de povara gândurilor sale inutile, omul care se simte extrem de singur va rămâne singur, pentru că nu mai are puterea de a fi cu oamenii. Gândirea occidentală are prin excelență o atracție morbidă spre acest tip de însingurare negativă, care adesea duce la geniu și/sau suicid. Nu neapărat la nivel fizic, cât la cel spiritual.







5.
Acum, fără să mai aibă o logică, Lumea ne arată că aceste 4 tipuri de singurătate se împletesc organic, amestecându-se neîncetat în ceea ce numim propria viață. Omul grăbit, omul de azi, nu-și mai acordă privilegiul de a fi atent cu sine. Ce fel de singurătate este recomandabil într-un anume moment de-a lungul vieții?
Conform expunerii mele a celor 4 tipuri logico-matematice de singurătate, reiese că:
Bătrânețea este desigur o cale de a te obișnui cu ultimul caz.
Înțelepciunea e numele tipului 3 de singurătate.
Iubirea înseamnă singurătatea în 2.
Primului caz încă nu i-am aflat numele.


- Da' țâpă țițeica aia de pe masă mă copile!
- Ioi ce m-ai speriat Spinule!
- Ce faci, te-ai apucat de geometria curbelor lu' Țițeica? Dai iară bacul?
- Nu, vreau să văd dacă mai am capacitățile formale de pe vremea liceului. Mi se pare că am uitat o grămadă de matematică.
- Ei lasă că am văzut că poți face două cercuri dintr-unul singur.
- Oh, singurătatea asta mereu ne aduce ceva nou!
- Ce, te deranjez, vrei să plec?
- A, nu, căutam un cuvânt pentru a defini umanitatea.
- Hai că-ți zic io un banc. Știi bancul cu Bulă?
- Nu.
- Fiecare cu bula lui.






luni, 20 februarie 2017

Rock '86



- Ce va să însemne poza asta, omule?
- Nu e treaba ta, Spinule. E din trecutul relativ apropiat al zilelor, un zmeu astral Lună-Lună Neagră-Mercur-Venus, cu Venus în conjuncţie cu Marte în Berbec. Din data de joi 9 februarie mai exact, dar oricum acum suntem deja în Peşti.
- Aa, nu mă interesează. Da' ia zi tu mie dacă mai ţii minte prăjiturile alea Doboş de când erai tu mic.
- Cum să nu! Doar haleam zilnic câte 2-3 instant. Am şi acum gustul pe limba amintirii.
- Hai să nu mai vorbim în neştirea firescului. Ia caută, chiar m-ai făcut curios dacă există pe net imagini cu doboşuri. Anume doboşurile alea vreau măcar să le văd. 
- Văd că pe net nu găsesc exact imaginea prăjiturii doboş, numa' ceva mai indirect. Ui.





- Mda. Nu mă întrebi  de ce am venit?
- Ba da. De ce ai venit, Spinule?
- Să-ţi aduc link-ul la poza asta de pe net.






Am rămas mască. Da, Spinul m-a lăsat mut de uimire. Am stat aşa mult timp, uitându-mă buimac la poza cu taică-meu.
- Unde ai fi şi găsit poza asta Spinule?
- Am văzut-o la Fabro printre alte asemenea poze-document pentru o eventuală istorie a muzicii din Sibiu.
- Ce tare!
- E din '86.
- Phuu, îţi dai seama cum mă simt? Am fost acolo, chiar în faţa lu' taică-mio. Uh, cum era dacă apăream chiar puţin în colţul din dreapta al pozei! Şi ping-pong-ul din anii care au urmat...
- Ei bine, ce să mai şi zici.
- Îţi mulţumesc Spinule pentru surpriza asta! Transmite-i şi lu' Fabro mulţumiri.
- Mersi, dar lui Fabro poţi şi tu să-i mulţumeşti cu prima ocazie.
- Aia clar!

Şi a plecat Spinul, iar eu după ce mi-am revenit din şoc, am continuat să-mi reamintesc perioada aceea a vieţii mele. Tata cânta în formaţia Rock. Pur şi simplu, aşa se numea formaţia. În copilărie am avut lipit în interior pe uşa dulapului un afiş cu concertul ăsta din '86. Nu îmi rămâne decât să visez acum şi la o înregistrare video de atunci. Sau măcar un audio ceva.
Acum nu mai am niciun chef să-mi termin de înregistrat melodia, dar un final tot va trebui să-i fac. Mâine poate voi fi mai concentrat. De tomate, poate. Peştii ăştia, domnule! Abia am intrat şi eu m-am şi împrăştiat.
Oare Spinul ce naiba de zodie o mai fi şi fiind? Bineînţeles că pentru mine va rămâne un mister, nu o să-mi spună nici în ruptul capului.



vineri, 3 februarie 2017

Rețetă de post-protest

În ultimele zile am trăit momente foarte intense la nivel emoțional. Parcă nu sunt capabil să mă mai concentrez la treburile zilnice, așa că am decis să fiu măcar atent la sursa emoțiilor mele: indignare, frustrare, curiozitate și speranță.
Luate pe rând, pot spune că indignarea este prioritară în ceea ce privește integritatea mea mentală.

- Serios, chiar aș vrea să te pot crede! s-a strecurat și Spinul în forul meu interior, obligându-mă în stilul său enervant la un spontan dialog.
- Spinule, lasă-mă că sunt foarte nevos.
- Te las, băiete, dar nu te mai enerva degeaba, că nu are rost.
- Cum degeaba măi omule?? Adică nu omule, dar cum degeaba? Tu nu vezi că fierbem cu toții în țara asta?
- Care toți? Sunteți o mână de tineri care nu știu cum merg treburile și credeți că puteți schimba ceva. O să vă treacă, așa cum ne-a trecut și nouă.
- Să te trăznesc, care vouă? Ce naiba te-a apucat să vorbești ca un pensionar pesedist??
- Ai vrea tu să fiu eu cum crezi tu, dar ideea este că trebuie să mai așteptați voi ăștia cu vocea și inima străzii. Abia când cele două mentalități aflate acum în conflict se vor putea contopi într-una nouă, abia atunci vom putea discuta despre ce sunt eu.
- Nu se poate face pace cu vechile metehne ale românilor. Tuturor ne trebuie o schimbare radicală.
- Așa credeau și Eliade cu gașca lui în tinerețe. Cine nu-și înțelege istoria, o repetă.
- M-ai spart cu citatul ăsta de pe net. Eu cred că hoția nu poate fi o valoare, pe care noi ca popor să o acceptăm. Nici măcar tacit.
- Dar tu ce valori propui?
- În măsura în care eu sunt așa-zis apolitic, totuși am destulă minte încât să subscriu emoțional cu un președinte care propune poporului său un set acceptabil de valori. Acceptabil nu pentru mine neapărat, ci pentru români.
- Aaa, deci ești iohannist.
- Ai vrea tu să fiu! Discutam despre faptul că președintele i-a chemat pe toți la referendum, să-și aleagă din nou drumul. Clar, calea jafului este inacceptabilă.
- E clar doar pentru unii.
- De asta sunt curios câți români se vor trezi. Mă refer la cei care trebuie să-și abandoneze inerția zecilor de ani de tembelizare. Nu e deloc ușor, asta e adevărat. Ani de zile de clickmania, de bahmureli, de televiziuni și reclame retardante, de limbaj de canal de scursură culturală, toate astea au dus la formarea unei largi clase sociale: consumatorul neavizat de orice rahat.
- Și tinerii zici că au scăpat din capcana asta?
- Să fiu sincer, nu știu. Dar iată că zilele astea nouă ne crește speranța, acolo în stradă. Că doar nu ieșim pentru noi, ci în locul celor care cu adevărat ar trebui să protesteze. Noi doar arătăm că se poate. Pesediștii, pensionarii, toți ignoranții ar trebui să-și dărâme idolii.
- Tu mai bei? Că prea coerent îmi pari de câteva fraze încoace.
- Bere cu tequila miercurea, dar nu mă mai îmbăt. Nu prea tare, oricum.
- Am văzut cu coada urechii mele că lucrai la un clip pe laptopul ăsta nou. Cum merge?
- Destul de lejer. Ironie mare pentru mine, ieri m-au și dat la tembelizor pe antenă. De asta, deseară la proteste am de gând să reiau colaborarea cu Papura Radio.

Am mai povestit eu cu Spinul de una alta, până am obosit. Ca să scap de el, i-am arătat ultimul meu clip, la care a rămas destul de indiferent. Ce să-i fac, asta-i viața, nu toată lumea gustă grieg cu vuvuzele și piper nocturn.






 

marți, 6 decembrie 2016

Hei

- De ce ții deschise atâtea pagini youtube, băiete?
- Servus Spinule, nu te-am mai văzut demult. Uite mă preocupă o poveste și tocmai cercetam pe Internet mai în amănunt despre ce a fost vorba de fapt.
- Oh dar chiar m-ai făcut curios. Îmi spui și mie, nu?
- Știu că ai vrea să nu-ți spun din prima, ca să ne mai jucăm în jurul curiozității tale constitutive.
- Exact, prefă-te că nu vrei să-mi spui, apoi spune-mi după ce mă rog de tine.
- Dar chiar nu-ți pot spune, că e un subiect delicat pentru mine și foarte încâlcit în sine.
- Hai te rog omule, spune-mi acum. Nu mă poți lăsa așa să mă chinui să privesc după umărul tău. A chiar, ce-ți mai face clavicula.
- Bine, mersi.
- Hai, zi odată bă ce tot lucri acolo.

Ei bine, cum să-i explic eu Spinului cel neîndurător cu toate cele trecătoare că în dimineața asta vreau să aflu însuși rostul timpului? Cum e posibil să compui și să cânți un cântec azi, iar peste 20 de ani încă să îl cânți?
Ieri mi-a venit subit ideea să reascult următorul cântecel.




Amintirile mele legate de The Pixies încă se lasă cu tandrețe cuprinse de acel incredibil val de muzică nouă, alternativă. Creativitatea liberă, în spiritul indie al anilor '90, se poate pune liniștită, la adăpost de intemperiile istoriei, sub generoasa umbrelă a lui Frank Black & co.

- Băiete, de un sfert de oră mă ignori! Spune-mi și mie ce tot scrii acolo, sau măcar dă-ți umărul mai jos puțin să văd și eu.
- Uite despre ce este vorba Spinule. Ieri am găsit pe youtube clipul ăsta.




Spinul a stat cuminte și s-a uitat cu o expresie puțin dezamăgită, apoi mi-a dat replica:
- Muzica mi se pare ok, dar nu-mi place de urâțelele astea 2.
- Păi ideea este așa: clipul ăsta e viral.
- Du-te, seriooos?
- Da, ia să vedem, uite aici Spinule, are 34.227.395 de vizualizări.
- Nu se poate băiețaș, ceva nu e în regulă. Nu se petrece nimic senzațional în cele 4 minute.
- Păi știi ce nu e în regulă? Că nu te-ai uitat atent. E un viral din vara anului 2005.
- Aaaa, atunci erau alte vremuri!
- Clar că da. Youtube deabia se înființase. Și nici Facebook nu aveau românii. Dar atunci cam așa ceva devenea viral. O prosteală spontană între prietene, care va ajunge destul de departe. De aici începe povestea.
- Vai că și mor de curios ce sunt, zi mai repede.
- Hai să ne uităm acum și la descrierea clipului: "OH MY GOLLY! WE MET THE PIXIES LAST NIGHT!!!!!!!!!!! (06/17/14) I'm Amazed" Cred și eu că e o experiență uimitoare să-i întâlnești pe legendarii The Pixies, așa că am dat pe link-ul cu întâlnirea fetelor cu artiștii.




- Ăla chelu' mai plinuț e șeful trupei?
- Băi Spinule, nu fii cioban. Ăla e Frank Black, cel mai mare artist în viață. În fine, ai văzut că respectivul chel le zice la un moment dat că ce-ar fi ca ele două cucuiete să le facă lor niște vreo 2 videoclipuri.
- Tulai, nu am fost chiar atent, dar te cred. Am văzut când a zis una dintre ele că e studentă la facultatea de film. Nu știu care anume, că seamănă tare una cu alta. Evreicele astea două, nu facultățile de film.
- Spinule, fii puțin mai atent. După 9 ani de la un clip la bășcălie postat pe youtube, Tasha & Dishka au făcut un clip pe bune pentru The Pixies!! Tu înțelegi ce înseamnă asta? Ui acia.




- Apăi nu e mare lucru de capul lor, îmi zise posac Spinul.
- Nu cred că asta era ideea, să fie ceva de capul lor. Sigur e destul în capul lu' Frank Black, ăla chelu'. Și când am văzut eu o întâmplare ca asta, m-am pus de am mai scormonit prin canalul lu' Tasha, studenta la filmologie.
- Care din ele mai exact e Tasha?
- Spinorbule, e tipa cu fața și crengile puțin mai lungi decât la cealaltă. Ele au pe canalul lor acolo un video din 2010, deci cu 4 ani înainte de minunea cu întâlnirea cu The Pixies, în care explică împreună cum au devenit ele virale.



- Cică zic ele acolo că sunt făcătoare de film și dansatoare profesionale! Pe legea mea, dacă ele nu sunt decât niște adolescente zăpăcite.
- Spinule, nu aș exclude zăpăceala și talentul. Dar mie mi s-a părut că au o ironie și mai ales o autoironie care m-a făcut să cad pe gânduri. Sunt niște firi creative totuși, care atunci, au avut ceva de spus lumii. Având farmecul unor fete obișnuite și lumea virtuală în stadiul de nou-născut, iată au reușit.    
- Cu gura lor zic ele la un moment dat că "we're ugly but not beaches". Se vede că sunt cuminți la cap.
- Cum o fi aia nu știu, dar am văzut că și mai înainte cu 2 ani, în 2008, au încercat fără prea mult succes să păstreze activ traseul mediatic virtual. Față de spontaneitatea din 2005, noua figură cu Israelul sărbătorit de zor și trupa The Carsitters pe fundal mi se pare cam ciudățică.



Spinul nici nu s-a uitat până la capăt că l-a deranjat timbrul spart al vocalistei. Deja căuta prin dulap după covrigi.

- Ok Spinule, deci povestea mea nu te-a prea convins.
- Ba da, dar m-ar convinge mai mult niște beri.
- Eu cred că fenomenul pe care l-am cercetat eu aici merită toată atenția. Ce era viral în 2005 nu mai prinde aproape deloc după 10 ani. Și ce e acum viral, cred că în 2 ani va fi plictisitor de-a dreptul. Involuția mediului online merită să fie studiată pentru că asistăm la un tur de forță a retardării globale. Mi se pare că omenirii îi place foarte tare să se prostească la maxim. The Pixies pot cânta aceeași melodie și după 25 de ani fără să-și piardă esența. E vorba aici despre ceva neprețuit, care se păstrează doar printr-o inteligență emoțională vie. De cel puțin un secol încoace, valorile unei generații iau forma unor activități spirituale pe care noile generații le văd inutile. Valorile mele de exemplu, de la orice nivel ar fi ele, sunt puse între paranteze, se degradează într-un ritm amețitor.
Și nu e nimic rău în asta de fapt. Eu nu mai sunt supărat pe nimeni, sunt doar atent.
- Bine băiete, mersi de poveste, eu mă duc să cumpăr niște vin și revin.
- Unde pleci așa în miezul discuției, măi Spinule??
- .....
- Hei!







 

miercuri, 27 iulie 2016

Spinuleone

- Am cunoscut un om foarte interesant care...
- ...care ce, Spinule!?

Eram total relaxat cu privirea aţintită în foc când Spinul a grăit suav supra-scrisa propoziţie. Mie mi s-a părut însă a fi un tunet de afonie. Liniştea oricum s-a spulberat.

- Dacă îmi zici că un om, ca şi o piesă de teatru dealtfel, este interesant, pe mine din start mă pierde continuarea. La fel stă treaba şi cu genial. Alt cuvânt golit de miez azi.
- Am cunoscut un om plin de miez, na, e bine?
- Aşa mai stăm de vorbă ca doi mari contemporani, Apicolaşu' meu.
- Nu vrei să ştii cum îl cheamă?

Spinul făcea gluma care mie mi se pare cea mai proastă. Clar că nu vroiam, dar din rara şi preţioasa politeţe care totuşi mai are loc în prietenia noastră, a trebuit să joc rolul curiosului.
- Ba da, clar că vreau. Zi. Da' repede vezi că vreau mai tare să mă uit la foc.
- Io n-aş...
- Tu n-ai ce, Spipinuţu' meu? Nu înţelegi că mă grăbesc? Zi odată!
- Io n-aş...
- Omule vrei să mă enervezi, ba nu omule că tu Spine nu eşti om că n-ai inimă văd că nu vrei în ruptul capului ba nu cap că tu ai ac deci zi cum îl cheamă pe omul tău.
- Ionaşcu Ienupăr.

Ei bine l-am cunoscut şi eu pe Ionaşcu. Se prezentase la concursul meu de dirijori. Se pregătea încă pentru proba de rezistenţă 8 ore, aşa că se exersa cu ceva la primă citire: un Ceaikovski care nu văzuse lumina tiparului. Dirijorul orchestrei de dirijori, adică eu, nu i-a spus că este admis decât cu id-ul cosmic. Ionaşcu nu-l mai avea, aşa că am mers la lost&found să vedem. Eu eram tare curios cum îl cheamă, adică numele de familie. Presimţeam că o să mor de râs când o să îl aud, deja mă cam chinuiam să mă abţin.
La lost&found, Ionaşcu a aflat că şi-a pierdut identitatea cosmică, aşa că l-am primit la concurs pe încredere că îl cheamă Ienupăr.
Restul dirijorilor fiecare cu povestea lui, dar ideea e că am pus la cale un performance gestual mut, cu o orchestră de dirijori. Să fiu bine înţeles, nu actori-dirijori, ci oameni dirijori.
Conflictul dintre libretate şi control se răsfrânge gestual din corporalitatea dirijorului. Limbajul său corporal devine o poartă către autocontrolul fiecăruia şi al tuturor.

- La ce te tot uiţi în focu' ăla măi băiete?
- Dă-te-n colo' că iar m-ai speriat. Ce tot vrei Spinule?
- Ia uite la Ionaşcu ce bagă la dans acolo.
- Da, e un mare dirijor.
- Mai ceva ca ăla din Youth... 
- Hai dă-te-... ce alătureli urechelniţe îmi faci tu mie acia! Nu dirijor de ăla. Ăla e actor care cică e dirijor.
- Da' ce incisivitate pe tine fecioru' făr' de liniştea vieţii.
- Chiar aşa. Mai bine tac ca să fac.


  

joi, 31 martie 2016

Codicilul de aur

A trecut ceva timp de când Spinul nu mi-a mai dat târcoale, ţepi şi remarci nasoale.
Tocmai azi, s-a găsit el să-mi facă o vizită. Trebuie să recunosc că mă aşteptam ca mâine să-mi facă o farsă, el fiind un mare păcălici al vieţii şi fascinat de mutrele mele impasibile la glumele lui obosite de 1 aprilie.
Aşadar azi, în timp ce-mi făceam treburile casnice prin casă, apare Spinul.

- Ce părere ai băiete despre aplicarea şi evoluţia - sau mai degrabă involuţia! - legii anti-fumat în România?
- Oh, salutare Spinule, mi-era dor de tine! (aparte): oarecum dor...
- Ce?
- Aa, nimic nimic, spuneam că mi-era sete. Ce bem?
- Nişte ouzo ne-ar prinde bine, văd că mai ai puţin.

Mi-am turnat licoare în pahar, i-am pus şi Spinului o picătură pe ureche, apoi ne-am uitat lungissim unul la celălalt.
- Păi ce să mai şi zic eu despre fumatul ăsta, dragă Spinule! Cu ceva timp înainte am aflat despre noile amendamente ale legii. Aşa cum am prevăzut, iaca după 2 săptămâni au apărut. Senatorii vor să modifice legea.
- Păcat că orice bucurie ţine 3 zile, vorba aia.
- Dacă legea aşa cum a fost dată te-a bucurat, nu cred că vei avea un motiv să nu te mai bucuri. În continuare, nu se va fuma în cluburi.
- Zici?
- Teoretic, intenţia legii este de a redefini zona de fumat. De acum înainte vor exista spaţii special destinate fumatului. Spre deosebire de tentativa de lege de acum câţiva ani, când s-a vrut separarea nefumătorilor de grosul fumătorilor, situaţia de acum este inversă.
- Vai dar cât de coerent eşti! Ce-ai păţit, băiete? Parcă e primul tău gând pe care îl înţeleg. Şi tonul e mai liniştit...
- Hai lasă vrăjeala, că-mi uit ideea. Deci fumătorii vor putea merge să fumeze la club, într-o cameră separată. Eventual în altă incintă, separat de spaţiul propriu-zis al clubului. Acolo nu se vor servi clienţi, ceea ce va menţine efectivitatea intenţiei legii. În plus, cafenelele private au căpătat drept de existenţă. Acolo nefumătorii nu vor mai avea niciun drept coercitiv.
- Bine am înţeles, nu mă mai coerci la cap.
- Stai, că nu am terminat. Mi se pare că atitudinea unor nefumători este mai fanatică decât a hipster-vegetarienilor. Probabil că şi eu aş fi aşa dacă mă voi lăsa. În fine, reţine asta: de acum înainte, cu noile drepturi ale nefumătorilor şi fumătorii ca minoritate construită pentru a respecta directivele comunitare, niciun nefumător nu va mai avea de comentat cu privire la funcţionarea aşa-ziselor (a)fumătorii. Aşa cum eu nu intru în biserică, dacă nu resimt nevoia, niciun nefumător nu va fi obligat să intre în noile fumătorii. Subliniez, noile fumătorii. Nu în locurile deja funcţionale, ci în cele redefinite în acest scop. Acolo unde merg nefumătorii, adică în toate spaţiile publice de acum, fumătorii respectă legea. Mi se pare corect ca şi nefumătorii să-şi înţeleagă limitele. La fel cum nu mă obligă nimic să merg sau nu la bordel, aşa nici nefumătorul nu are ce discuta despre fumătoriile unde este absolut liber să nu intre.
- Bravă domnule castor! Ţine-o tot aşa şi fii preşedintele nostru!

Spinul m-a luat peste picior, dar măcar mi-am formulat mai clar off-ul.

joi, 31 decembrie 2015

N-ai ou de anu'n ou?

Mi-am dat seama de unul dintre motivele pentru care e mai bine să nu te apuci să scrii.
În cazul meu, e vorba despre o prioritate a curăţirii spirituale faţă de curăţenia exterioară (igiena domestică).
Adică până nu termin ce am de scris, nimic din lume nu trebuie să mă întrerupă.
Situaţia asta ideală, ei bine, practic poate lua foarte multe forme.
Când te afli în plin flux al ideilor, o ridicare de pe scaun continuată cu un drum până afară ca să dai apă la câini, înseamnă cel mai adesea o rupere a acestui flux de idei. Uneori ruperile fac loc sublimei inspiraţii, dar deobicei ruperile doar generează fragmente de idei, gânduri neconduse până la capătul lor.
 
Tocmai am observat acum câteva zile primele fire albe în barbă. Primele mele fire albe.
Şi am mai observat azi dimineaţă că mantra pe youtube întoarce search-key-uri legate de Goodbye to Gravity. Dacă aveţi deja o idee despre legătură, da, este vorba despre titlul albumului.
Deopotrivă experienţele mele legate de mantra şi tragedia care a remarcat destinul trupei, îmi apar acum într-o lumină nouă. Nu foarte clară, totuşi.
Sensurile şi practicile mantra sunt în general simple de cunoscut, fiind întâlnite în toate culturile planetei. Scopul lor pentru mine este de a face posibil accesul transcendental - prin muzică, în speţă.
Funcţia repetitivului de a potenţa sacralitatea se manifestă de exemplu în acel joc al copiilor, care ducea la limită repetarea unui cuvânt, până acesta devenea absolut golit de sensurile sale.
Dar să nu uităm de celelalte meniri ale glasului uman.
Cântul, dacă nu este basm, este mantra. În basm, povestea curge înspre acele sensuri sublime conţinute de întâmplările în sine, de epic. Umanitatea evoluează prin experienţa umană acumulată în basm. Relatarea acestei experienţe ia forme mitologice.
În cazul mantrei, limbajul presupune forme minimalistic prestabilite, o fonologie elementară şi scopuri evolutive sufleteşte. Povestea, precum cea din orice basm, aici devine treptat un punct static. Orice mantra ne dezvăluie o imagine sufletească. Ea ne conduce spre o imagine punctiformă a Sinelui: eul devine Sine. Un punct de pornire spre interior, prin care putem pătrunde - prin fixare activă deci, nu prin plimbare mentală - în largul infinit dinăuntru.

Ponderea între cele două feluri posibile de a cânta se schimbă la mine în favoarea mantrei.
Mitologiile mileniului III au putut lua forme ale basmului - în cinematografie, de exemplu Stăpânul Inelelor - dar dacă am în vedere muzica globală a anului 2015, cred că mai degrabă principiile mantra sunt cele care domină.



- Băiete nu înţeleg nimic din ce spui, ia-o mai domol. Care e ideea de bază, ce titlu să trec acia?
Spinul era în dreapta mea, se prefăcea că îşi lua notiţe într-un spincarneţel.
- Spinule, eu stăteam cu ochii în tavan, nu mă gândeam la ceva anume. Nici măcar nu meditam. Despre ce idee de bază vorbeşti?
- Hopa. Adică nu te-ai gândit acum 12 minute la deosebirile dintre principiile mantra şi epicitatea basmului?
- În niciun caz. Habar n-am despre ce vorbeşti. Nici nu pot repeta după tine ce-ai spus.
- Băi tu te joci cu mine de-a watti-ascunde-ne-ar? Păi nu ai stat tu ieri toată ziua să freci acelaşi refren până a ajuns să ţi se pară că eşti nemaipomenit de inspirat? Era un cover după nu-ştiu-cine-care, bă!
- Ieri am avut chef să cânt. Nu a contat atât de mult punctul de pornire cât drumul înăuntru. A fost un fel de party de iarnă cu laptopul. Şi am mai învăţat câte ceva la procesarea dinamicii atunci când cică masterizez.
- Lasă-te de dume. Venisem să îţi urez la mulţi ani şi am dat peste un mare master mantrolog.
- Martalog eşti tu că uiţi. Mai sunt trei luni până la anul nou.
- Oricum, felicitări pentru fengşuiu' din cuib.