joi, 31 decembrie 2015

N-ai ou de anu'n ou?

Mi-am dat seama de unul dintre motivele pentru care e mai bine să nu te apuci să scrii.
În cazul meu, e vorba despre o prioritate a curăţirii spirituale faţă de curăţenia exterioară (igiena domestică).
Adică până nu termin ce am de scris, nimic din lume nu trebuie să mă întrerupă.
Situaţia asta ideală, ei bine, practic poate lua foarte multe forme.
Când te afli în plin flux al ideilor, o ridicare de pe scaun continuată cu un drum până afară ca să dai apă la câini, înseamnă cel mai adesea o rupere a acestui flux de idei. Uneori ruperile fac loc sublimei inspiraţii, dar deobicei ruperile doar generează fragmente de idei, gânduri neconduse până la capătul lor.
 
Tocmai am observat acum câteva zile primele fire albe în barbă. Primele mele fire albe.
Şi am mai observat azi dimineaţă că mantra pe youtube întoarce search-key-uri legate de Goodbye to Gravity. Dacă aveţi deja o idee despre legătură, da, este vorba despre titlul albumului.
Deopotrivă experienţele mele legate de mantra şi tragedia care a remarcat destinul trupei, îmi apar acum într-o lumină nouă. Nu foarte clară, totuşi.
Sensurile şi practicile mantra sunt în general simple de cunoscut, fiind întâlnite în toate culturile planetei. Scopul lor pentru mine este de a face posibil accesul transcendental - prin muzică, în speţă.
Funcţia repetitivului de a potenţa sacralitatea se manifestă de exemplu în acel joc al copiilor, care ducea la limită repetarea unui cuvânt, până acesta devenea absolut golit de sensurile sale.
Dar să nu uităm de celelalte meniri ale glasului uman.
Cântul, dacă nu este basm, este mantra. În basm, povestea curge înspre acele sensuri sublime conţinute de întâmplările în sine, de epic. Umanitatea evoluează prin experienţa umană acumulată în basm. Relatarea acestei experienţe ia forme mitologice.
În cazul mantrei, limbajul presupune forme minimalistic prestabilite, o fonologie elementară şi scopuri evolutive sufleteşte. Povestea, precum cea din orice basm, aici devine treptat un punct static. Orice mantra ne dezvăluie o imagine sufletească. Ea ne conduce spre o imagine punctiformă a Sinelui: eul devine Sine. Un punct de pornire spre interior, prin care putem pătrunde - prin fixare activă deci, nu prin plimbare mentală - în largul infinit dinăuntru.

Ponderea între cele două feluri posibile de a cânta se schimbă la mine în favoarea mantrei.
Mitologiile mileniului III au putut lua forme ale basmului - în cinematografie, de exemplu Stăpânul Inelelor - dar dacă am în vedere muzica globală a anului 2015, cred că mai degrabă principiile mantra sunt cele care domină.



- Băiete nu înţeleg nimic din ce spui, ia-o mai domol. Care e ideea de bază, ce titlu să trec acia?
Spinul era în dreapta mea, se prefăcea că îşi lua notiţe într-un spincarneţel.
- Spinule, eu stăteam cu ochii în tavan, nu mă gândeam la ceva anume. Nici măcar nu meditam. Despre ce idee de bază vorbeşti?
- Hopa. Adică nu te-ai gândit acum 12 minute la deosebirile dintre principiile mantra şi epicitatea basmului?
- În niciun caz. Habar n-am despre ce vorbeşti. Nici nu pot repeta după tine ce-ai spus.
- Băi tu te joci cu mine de-a watti-ascunde-ne-ar? Păi nu ai stat tu ieri toată ziua să freci acelaşi refren până a ajuns să ţi se pară că eşti nemaipomenit de inspirat? Era un cover după nu-ştiu-cine-care, bă!
- Ieri am avut chef să cânt. Nu a contat atât de mult punctul de pornire cât drumul înăuntru. A fost un fel de party de iarnă cu laptopul. Şi am mai învăţat câte ceva la procesarea dinamicii atunci când cică masterizez.
- Lasă-te de dume. Venisem să îţi urez la mulţi ani şi am dat peste un mare master mantrolog.
- Martalog eşti tu că uiţi. Mai sunt trei luni până la anul nou.
- Oricum, felicitări pentru fengşuiu' din cuib.


 

miercuri, 25 noiembrie 2015

Ieşi în căutarea unui loc de muncă!

De aproape un an, dimineaţa merg la Transagape să-mi iau cafeluţa sintetică. Şi cam la amiază, ies peste drum să-mi iau chestii de la Profi. Am o stare minunată când parcurg rutinat binecunoscutul traseu, alegând cu ochii închişi ceva de mâncare dintr-o gamă nu prea variată de produse: legume-fructe, şprot afumat, pâine, măsline, bifidus cu mango şi pere, 5 cafeiuri 3în1, starpufuleţi cu caşcaval, viceroy. 
Cum treci de rotativa de la intrarea în Profi, din boxele implantate în tavan te paşte inevitabil următorul anunţ publicitar:

"Eşti în căutarea unui loc de muncă? Alătură-te echipei Profi! Depune CV-ul tău online sau la sediul Profi din Timişoara, calea Sever Bocu numărul 31."

Cred că am auzit asta de sute de ori. Un calcul simpluţ ne arată că în medie la o tură de 15 minute prin orice magazin Profi, ai ocazia să auzi de minim 5 ori anunţul ăsta, care chiar devine obsesiv, după cum ne-au confirmat şi angajaţii. A, bine că au scos anunţul cu "mama...mama!" O campanie bine intenţionată, dar cu un spot foarte dubios. Campania Salvează Destine, cu vocea aia de copil care murmură după mama, le-a ieşit tuturor pe urechi. 
Aşa am ajuns eu de la "ajută un copil să aibă o mamă" la varianta "Ajută o mamă să aibă un copil".

Acum o lună am avut un concert cu Lipicioşii în Timişoara. Fără să-mi dau seama prea bine, m-am trezit că umblu alandala pe străzi, în căutarea...nu a unui loc de muncă, ci a sediului general Profi România. Scopul vizitei mele la birourile Profi mi-a devenit imediat clar: să văd cine e responsabilul cu advertising-ul din ţară.
Am început să întreb timişorenii unde se află calea Sever Bocu. Nimeni nu ştia. Apoi am început să mă întreb cine pana mea e Sever Bocu. După luni şi luni de repetiţie obsesivă, am reuşit să găsesc un nene care ştia că vechea cale a Lipovei se numeşte acum calea Sever Bocu. Afară era o vreme splendidă, aveam de mers spre ieşirea din oraş, tremuram de emoţie la gândul că voi găsi un loc de muncă. Spre surpriza mea, calea asta minunată, Sever Bocu, începea cu cimitirul nr. 1. Aici mereu se găseşte loc de muncă, dar eu am noroc că deocamdată nu mă atrag meseriile funebre. 





- Eşti dus cu bibilica, băiete! Cum poţi să spui că, tocmai tu, cauţi un loc de muncă? Ştim bine cu cine avem de-a face, tu nu faci decât să îţi baţi joc de oamenii simpli, cei care nu au timp de ironii şi poveşti ca tine.

- Oooh, dragul meu Spin! Cât mă bucur că ai intrat şi tu pe fir! Uite, am câştigat peştişorul ăsta, care ghici, este un.... Profiţoi!





Alaltăieri noapte am încercat să mă uit încă o dată la Fight Club şi probabil mi s-a reactivat rebeliunea împotriva consumerismului. Mă mir: ce naiba mă bucur atât de tare că am câştigat Profiţoiul ăsta? 
Spinul făcea slalom printre taste, ferindu-se şi încercând să mă înţepe de fiecare dată când încercam să scriu tocmai aceste cuvinte. 

- Dă-te de aici, Spinule! Lasă-mă să termin tocmai ce am de scris.
- Nu e corect să te iei tocmai de munca altor oameni, tocmai tu, care o freci aiurea întocmai.
- De unde ştii tu ce fac tocmai eu? Ia hai, ieşi acas', hai, roiu'...
- Nu, nu te las să terffdddddddsh h fcdr4%dslbg ,,! ! blnkse sddwr6bf2aaa et88





miercuri, 16 septembrie 2015

Wein Sie auch?

Azi se împlineşte o lună de când mă distrez şi mă vindec în acelaşi timp. Clavicula ca şi subiect mi s-a cam epuizat de acum.
"Puteţi da drumul la mişcări" îmi spuse doctorul în timp ce mă pregăteam să mă urc pe covoraşul zburător. Adio ham pe umeri, ia să o-ntindem pe afăriţă niţeluş! Următoarea fază a vindecării presupune însă şi mai multă atenţie din partea mea. Abia ce m-am dat jos de pe covoraş, relax în pat, că hop Universul îmi şi trimite soli de pace. Un prieten vechi prinde bine la prilej festiv, adică exact aşa cum stă treaba la mine-n suflet acum.  Zic mersi că n-am duşmani, halal viaţă, să-mi trăiască libertatea! Şi iac-aşa feciorii mei noptatici, am sărbătorit eu trecerea celor 31 de zile turbulente cu 3 glaje-n vârf de vin, doi prieteni şi un câinoc! 






Prost! Ja, aber ich keine...ja, nein danke, ah zu viel...pac euforia eliberării de strânsoarea de pe umeri mă copleşeşte peste putinţa alcoolului de a mă ameţi. E bine aşa, asta o fi pasiunea viitorului meu, controlorismul alcoolic distractiv. Prietenii se bucură pentru mine, eu pentru bucuria lor. Sunt treaz şi totuşi beat de fericire.
A fost o noapte cu poveşti dulci, demidulci, demiseci şi seci. Ca şi trecutul meu, ca şi trecutul oricărui om.
Am ascultat cu luare-aminte în grădină primul cucurigu apoi am trecut la proba de somn simplu. 
Am adormit în urechi cu adierile suave ale unui trecut glorios.




sâmbătă, 12 septembrie 2015

Muşteriii propriilor angoase



Mi s-a încheiat subit sezonul festivalier. Ultimele nopţi, subit friguroase pe afară dar calde pe dinăuntru, mă împing spre reflecţie prea rapidă şi gesturi prea lente.
În afară de cei doi câini şi pisica Ţiţi bătrâna, parcă toate animalele din lume ar fi muştele astea amorţite de pala de friguroi, muşte care vor neapărat să se refugieze la mine în cameră. Am avut parte de un ghinion: am fost obligat să renunţ la igiena elementară pentru un timp. Hamul de pe umeri nu-mi permitea să-mi mişc mâinile astfel încât să mă pot spăla. Îndată ce uitam uşa camerei deschisă, hopa muştele în hora lor haotică, în jurul lămpii din tavan. În fiecare noapte, spre dimineaţă, se apucau de bzz bzz bzz, la întâmplare, pe mine. Ca pe un cal care paşte enervat pe deal. El măcar are o coadă stufoasă, cu care le poate goni.
Mai clar, muştele se aşezau pe mine ca pe rahat. În halul în care mă aflam, n-am avut nevoie de prea mult timp ca să mă simt copleşit de situaţie: muştele trăgeau la mine ca la rahat!
Destul de panicat, am făcut rost de un plici. Aoyun-ul acesta galben, rătăcit după un dulap.





Şi aşa am pornit în cruciada muscarinică. La primele victime, am resimţit ceva regrete. Fiinţele acestea trec pe lumea cealaltă din cauza mea - în numele unei idei: comfortul meu domestic? Voi plăti pentru faptele mele? Cui îi pasă de muşte? Apoi mi-au venit în mod previzibil scuzele: nu le pune nimeni să pătrundă la mine în cuib, nu le obligă nimic să se pună de zeci de ori pe mine, în miezul şi căldura verii. Cu siguranţă au grămezile lor de gunoaie şi rahaţi, în lumea asta largă. De ce se adună deodată toate aici la mine?





Deobicei, într-o stare mentală curentă, le invitam afară pe fereastră, eventual cu câteva ameninţări verbale. De fapt relaţia mea cu dipterele nu a fost nicicând prea raţională. Adeseori s-a lăsat cu Ieşi afară, în mă-ta de muscă de căcat ce eşti, că altfel te omor!

Am ucis aşadar câteva muşte. Cu greu, pentru că mâinile nu-mi puteau executa cu precizie comenzile cerebrale. Loviturile mele erau prea lente. A trebuit să schimb tactica. Aşa am ajuns să-mi petrec timpul cu vânătoarea de muşte. Până de curând, când Universul mi-a facilitat posibilitatea să mă spăl. A fost o idee bună a lui, dar am continuat războiul cu insectele cele mai enervante din lume.
Azi-noapte, conform site-ului toateanimalele.ro am aflat câteva chestii destul de interesante despre acest animal:


Muştelele sunt insecte ale ordinului Diptera (termen provenit din greacă: di = 2 şi pteron = aripă), care posedă doar o pereke dă aripe pă toraxu' median, respectiv o pereke de elitre. Musca din casă este unul dintre cele mai răspândite şi trăznite animale. Ordinul Diptera este un ordin destul de larg, cuprinzând un număr estimat de peste 240.000 de specii de diferite varietăţi de insecte, deşi doar aproximativ jumătate dintre acestea au fost studiate şi descrise (circa 120.000 de specii). Dificultăţile practice întâlnite în studiul acestui Ordin provin în principal din zborul lor imprevizibil şi absolut enervant. Ordinul Diptera este unul dintre ordinele cele mai importante de insecte. Dintre acestea fac parte: muştele răpitoare, muştele domestice, muştele nocturne, muştele de gunoi, muştele albe, muştele vecinilor, musca de căciulă şi ţânţarii de pretutindeni. Toate aceste insecte sunt extrem de importante datorită rolului lor în transmiterea unor maladii, aşa cum sunt malaria şi febra galben cu verde. 

(aici am remarcat şi am reflectat intens la "importanţa lor în transmiterea maladiilor". 
Cam dubaşă exprimarea celor de pe toateanimalele.ro, dar să trecem mai departe) 

Musca este un agent supărător tipic precum şi un dăunător igienic. Muştele deranjează oamenii, aşezându-se şi deplasându-se pe diverse părţi ale corpului lor, zburând haotic prin cameră şi zumzăind. 

(ahaaa! Deci da. Să zică cineva că nu e aşa! Foarte bun site-ul ăsta, cu toate animalele punct ro. Cândva tre' să mai caut să văd şi despre pescăruş ce zic ăştia)


Prin depunerea oă-lor şi din cauza etapei de hrănire a împuţitelor lor de larve, ele pot contamina orice mâncare. Deoarece sunt purtătoare de boli, ele devin un pericol pentru igienă. Există dovezi palpabile că atât muştele de casă cât şi cele din comerţ pot transmite bacteria Helicobacter Pylori, cea care te face să vomiţi din senin şi astfel poate cauza ulcer la omul de rând. Se presupune din oficiu că muştele din oficiu sunt purtătoare din oficiu şi de alte boli pe lângă aceasta din oficiu, deşi rolul ei ca transmiţător de boli este probabil adesea supraestimat tocmai de către cei mai răi de muscă.
Pentru prevenirea muştelor ingrate şi neînţelegătoare, gunoiul biodegradabil trebuie aruncat cât mai repede şi mai departe, în mod regulat. Liftierele pisicilor tre' să fie mereu curăţate. Sau pe cât posibil, măcar sâmbăta înainte de teleenciclopedie. Alimentele care se pot strica, să nu fie lăsate afară, singure şi neacoperite. Cele din zilele noastre, care nu se mai pot strica, pot fi lăsate singure afară să se joace cuminţi cu muştele. O echipă de cercetători britanici a demonstrat că recent, în astfel de situaţii, muştele se plictisesc mai repede de laptele Zulu, brioşele cu lapte şi şprotul afumat. Potenţialele locuri de clocire a muştelor, precum grămezile de bani, bălegar şi compost de pere, trebuie să fie aşezate departe de casă. Dacă locuiţi la bloc, asta e. Recomandarea medicilor muscologi este să se împiedice pătrunderea muştelor în casă, prin instalarea plaselor de muşte la ferestre şi la uşile de la balcon.
Dacă nu aveţi balcon, luaţi în calcul o eventuală mutare la casă, preferabil cu uşiţe şi balconaşe.
Musca trăieşte aproximativ în medie deobicei cam o lună, zburând de colo-colo fără să bage nimic la cap. Se bănuieşte că inteligenţa sa remarcabilă provine din faptul că asemenea omului şi ursului, ea este omnivoră.
Trompa ei poate fi văzută relativ uşor, spre deosebire de glugă. 
Culoarea muştelor variază de la negru, alb, roşu, până la acel verde-gălbui care ne aminteşte tuturor de neplăcerile defecării la privată.







Gestul tipic al muştei este frecarea palmelor, fie anterioare sau posterioare, cu o satisfacţie inegalabilă în regnul animal. Numai planta carnivoră la vederea victimei sale, care culmea este tocmai musca, o egalează. Bâzâitul extatic şi frecarea palmelor, la muscă este semn că ea anticipează o aterizare pe un nou rahat. Bucuriile muştei se pot citi în fiecare pixel din ochii ei mari, care fac dovada unui suflet bun.

Frecvenţa bâzâitului ei din aripi are o forţă vindecătoare foarte utilă pentru om. Pe urmă, cine reuşeşte să ignore prezenţa pe piele a unei haite de muşte, devine mai pregătit în faţa vicisitudinilor dermatologice ale vieţii. La nivel gastric, s-a raportat cazul unui biciclist care timp de 3 ani, pe un traseu mediu de 10 km a înghiţit cu zâmbetul pe buze, câte 13 muscoi de vacă în medie. Fără să mai resimtă nevoia servirii prânzului, acesta a donat de fiecare dată pireul cuvenit după efort tuturor muştelor care îl aşteptau la linia de sosire şi i-au promis solemn că stră-stră-(X100)-nepoatele lor o să-i zumzăie o tarantelă pe mormânt.






Eu chiar plănuiesc să mă asociez cu cine trebuie şi să deschidem o pensiune de muşte, ca o afacere rentabilă oricând, nu numai pe viitor. În această intreprindere individual-colectivă, oricine poate veni la noi cu musca de pe propria căciulă sau de pe propriul rahat, lăsând-o într-un mediu angoasant, extrem de prielnic oricărei diptere respectabile. Garantăm o servire completă şi impecabilă, vă asigurăm că propria noastră piele va fi un deliciu pentru musca dumneavoastră! Singura condiţie este ca perioada găzduirii muştei sau muştelor dumneavoastră să nu depăşească 3 săptămâni, caz în care poate surveni din clipă în clipă decesul. Acest fapt firesc poate fi evitat, la completarea unei cereri de către clientele noastre muşte, prin aplicarea unei lovituri de plici. S-a constatat o creştere alarmantă mai ales în rândul muştelor de vârsta a treia, a cererilor de eutanasiere voluntară cu pliciul Aoyun. Dar e preferabil să veniţi la timp să vă luaţi musca înapoi. Deasemenea, ne rezervăm dreptul de a vă returna în cazul unui eventual deces numai o cotă-parte din cei aproximativ 4000 de puieţi, generaţi între timp de clienta noastră, musca dumneavoastră. 


Musca-beţivă aka drosofila are un statut ontologic aparte. Ea apare din pere, prune, vin, bere şi alte alune, ca rezultat al miracolului Naturii. Scopul ei este de a semnala gradul de pierdere a sănătăţii poamei respective. Deoarece nu mai provin din surse 100% organice, fructele din supermarketuri nu pot produce muşte-beţive, care sunt o specie pe o cale din ce în ce mai pe dispariţie.


Un alt aspect relevant în acest raport ar fi misterioasa existenţă a Omului-Muscă. Se spune că odată acesta, când a întâlnit-o pe Femeia-Muscă, a avut nefericita idee de a-i face o farsă. El s-a prefăcut că o vânează. Dar nu oricum, ci cât mai lent cu putinţă. Percepţia realităţii muştelor şi a oamenilor-muşte fiind deja foarte lentă, Femeia-Muscă a asistat neputincioasă şi cu ochii bulbucaţi de frică la cea mai torturantă imagine: pliciul ce se apropia ameninţător, încet dar sigur, de glezna ei.








- Asta cu percepţia şi glezna este o poveste total irelevantă, de fapt.
Spinul apăruse de undeva din spatele meu. Cocoţat pe hamul de pe umărul meu, a continuat cu heităreala.
- Schimbarea ta văd că a luat o direcţie imprevizibilă, dar mi se pare cea mai bună posibilă. Ştim amândoi unde, când şi cum te-ai spălat în ultima vreme. Apreciez că ai reuşit să-ţi speli şi freza aia de Brian May, sigur gândurile îţi putreziseră de tot.
- Am avut ceva dreduri de descâlcit, da! Mi-am găsit fân şi un fel de praf roz în păr. Şi ai dreptate Spinule, schimbarea mea înseamnă vindecarea multor chestii din trecut. Parcă m-am mutat într-un fel de casă nouă a sufletului.
- Vai de mine, ce frumos vorbeşti tu acolo! Dar să te vedem peste o vreme, când îşi vor reveni dracii din tine, cât adevăr va mai rămâne din ce spui acum.










joi, 6 august 2015

Viaţa-i turcoază, Garfield mixează şi Airfield dansează!



Am trecut cu bine de Airfield.
Eu fiind Spiriduşul-Turcoaz, de joi până duminică m-am anturat pe câmp cu sute de oameni, în diverse grade de implicare. De la zâmbetul sublim şi reciproc până la dialogurile cele mai serioase - despre bătrâneţe şi rostul vieţii. Niciodată nu ştii cum te ia un om. Ce idei îşi face despre felul cum apari şi îi schimbi perspectiva. Am avut parte şi de deliruri de genul:
- Bă, tu eşti spiriduş?
- Ăă, nu ştiu.
- Ia fă o minune, că dacă nu, te bat.

Omul vorbea cât se poate de pe bune. De la adrenalină probabil, instant m-am gândit că o mare minune ar fi pentru ciobanul respectiv să-i dau somn dintr-una, nu? Dar scopurile mele vor fi cu siguranţă paşnice oriunde oi fi. La festivalul acesta, am avut spre testare câteva costume, dintre care cel mai şui şi spontan a fost fără îndoială acesta.





La scena techno, situaţiile şi dialogurile mele au avut izul cel mai bizar, foarte atractiv pentru un spiriduş năstruşnic. Eu nefiind un fan al muzicii techno, am avut parte de o iniţiere pe cinste. Dar sufletul meu va rămâne de tek, bro! La hangarul techno, pentru mine totul a culminat duminică dimineaţa cu peformance-ul live Dual Shaman şi revelaţiile ulterioare la umbra ciluitoare. În mod surprinzător, ce m-a dat pe efectiv pe spate a fost techno-ul, nici măcar nu a fost show-ul legendarilor The Skatalites. Totuşi, mi s-a îndeplinit un mare vis al tinereţii mele, joi seara la mainstage, când am auzit live melodiile astea două! 







Dar la începutul Airfield nu aveam idee ce mă mai aşteaptă. Little Dragon duminică seara m-au lăsat mască, de-a dreptul catatonic. Sâmbătă am mai dat eu câteva gene atente şi dansante la Noze şi KRS-One ca să-mi mai revin din vârtejul poveştilor cu oamenii, dar mişcările asiaticei au depăşit orice psihedelism posibil actualmente.





O altă năzbâtie, am urcat pe rampa cicliştilor cu BIS Bateria, cea mai pestriţă echipă ritmică. Cu gând să dăm o batucadă în vânt acolo sus.





Dar decât să speriem câinele de acolo mai bine ne-am bucurat de briză şi am coborât la nişte băieţi care au mereu rima cu ei.




Ce-ar mai fi de spus? Am alergat după festivalieri cu pernele, dar la final tot am încasat o pernă în moalele capului de la Damaris, tocmai când să-mi aprind o ţigară.





Apoi, sau poate înainte, o fată mi-a făcut o poză din senin, fără nicio poveste auxiliară.




A bătut vântul de zor, nu doar la mine în creieri. Nu degeaba am visat-halucinat că zbor cu cortul. A şi plouat, a fost soare. A fost muzică extraordinară, oamenii asemenea. Am tras la tobe un solo lejer de vreo 43 de măsuri. 




Ah, cum era să uit? Am dat şi 4 goluri pe terenul de joacă!




Dar cel mai mult mi-a plăcut că pe lângă Charley Love, câinocul răsfăţat care de atâta fericire şi-a pierdut medalionul, l-am mulţumit şi pe motanul meu adus din ireal. A, nu v-am spus că la Airfield l-am strecurat şi pe Garfield, cu un mini-soundsystem absolut terifiant. Abia luni, la spartul târgului când toţi îşi adunau corturile, am reuşit să îl conving să scoată din cort boxele lui Bose, cu care mă delectase în rarissimele mele clipe de somn. Bob Dylan!









joi, 30 iulie 2015

Inevitabile clipe de fericire



Ţi se poate întâmpla să auzi ceva atât de sublim încât închizi ochii şi totul în jurul tău prinde viaţă. Adică viaţa te prinde pe tine în ea. Apoi îţi dă drumul tocmai când ţi-e lumea mai dragă. Şi atunci, începi din nou căutarea. Starea aceasta o vânăm cu toţii ca pe o gazelă pierdută în deşert, în fluxul nostru cotidian. Nu e necesar ca să ne detaşăm de viaţa de zi cu zi pentru a simţi graţia universală, ci e deajuns să ascultăm cu atenţie tot ce se petrece.
Clipele de fericire trec, dar să nu uităm că inevitabil vor veni altele.
Spre exemplu, pentru mine următoarea stare de graţie a fost când mi-am dat seama că muzica şi tâmplăria se întâlnesc inefabil în zorii unei dimineţi de iulie.




Iar Spinul probabil e ocupat cu Airfield-ul, care începe astăzi. Aşadar îmi pot face de cap. Am în gând să mă transform weekend-ul acesta într-un elf turcoaz şi să bulversez cotidianul din viaţa tuturor.

miercuri, 22 iulie 2015

O minciună



- Vara asta mi se pare că ai cam pierdut pariul cu marea, băiete.
- Dreptate s-ar putea să ai, Spinule. Prea multe festivaluri pe capul meu oricum...
- Ehe, păi nu știu eu? Tocmai sari din Basm în WaHa, apoi speri să treci cu bine de Airfield. În loc să pui și tu mâna să nu mai bei.
- Cum adică? Ori pun mâna să beau, ori mai bine stau acasă.

Trebuie să recunosc că îmi era dor de morala Spinului. Atât că el s-a oprit din vorbit și mi-a sărit de pe umăr pe tastatură. Nu știu cum a făcut dar mi-a pus pe player ceva filmare tare dubașă.





- Na cine e ăsta de face în halul ăsta, ia zi-mi tu acuma mie! Spinul era pregătit să se înfigă prin beregata mea direct în ultimele fărâme de conștiință ce mi-au rămas după ultimul week-end.
- Păi de unde să știu eu? Mi se pare ceva scenă destul de simpluță din teatru´ lu´ bunuțu´ Arto, sau mai degrabă o zi obișnuită din viața unuia care e paradit de alcool. Spinul se încruntă la mine deodată ca niciodată:
- Dacă asta numești tu teatru, cu o atât de crudă seninătate, atunci meriți să sfârșești ca și Arto ăla, cu bocancul în palmă lângă piciorul patului de azil.
- Vai da´ ce serioasă e treaba pentru tine. Văd că îl cunoști pe personajul din filmuleț. Cine e?
- Hai că deja întreci limita bunului simț. Cum îți permiți să te prefaci că nu mai știi ce faci?
- Uite. Eu sunt foarte bucuros că mi-am luat sandalele pe care le-am visat alaltăieri. Și acuma trebuie să mă duc să încarc van-ul cu tobe. Nu am ce să spun despre toată povestea asta.
- Bine. Atunci schimbăm foaia. De fapt, băiete, nu eu sunt cel care îți poate schimba ție ceva, ci tocmai felul cum consideri să îți trăiești viața te va face să vezi că ești pe drumul greșit.
- Până atunci, hai să ne bucurăm de tot cee ce suntem noi acum.

Nu mai aveam energie. În 5 minute parcă m-a stors de tot cheful de viață. Spinul mi-a strecurat bănuiala în suflet: dacă nu e o minciună și el are dreptate?




miercuri, 1 iulie 2015

Agapo Ouranos



Steluţa Tania Australis mi-a şoptit că primeşte cu bucurie vestea conjuncţiei Jupiter-Venus din gradul său actual 22 Leu. Venus tocmai venind din conjunţia cu Rigel steaua regală, în sinea ei ea ştie foarte bine a se purta înfocat în Semnul Soarelui.
Trigonul fără de rahat Uranus - Jupiter este întărit de mai-sus pomenita conjuncţie venusiană a domnişoarei Tania. Dar Uranus fiind maestrul inflamării, cel cu chibritul mereu neaprins în benzinărie, dar primul pe punctul de a-l scăpa. Poveşti de dragoste păţesc nu numai bărbaţii care îşi trimit activ propria energie înspre viitor (o aventură tipică pentru Berbecul uranian), ci şi femeile care au Venusul bine aspectat. Trigonul fiind un aspect relaxant şi revigorant, întâlnirile dintre oameni au şanse de a fi fructuoase, generatoare de bucurie a traiului clipei.
Soarele fiind la scaldă în casa Mumei-Rac, cu Marte căzut şi el pe neaşteptate la cină (din proverbiala sa neatenţie, totuşi se mai nimereşte să dea şi pe acasă la ai lui) în piscina comfortului domestic-cotidian, ecuaţia apă-foc se răstoarnă spectaculos. Interpretarea va trebui nuanţată într-un grad sporit de atenţie.
Sextilul Neptun-Pluto ne va oferi un indiciu esenţial după un mic ocol explicativ. Se cuvine aici o lămurire a hermeneuticii prin care putem înţelege situaţia noastră actuală.

Perioada domiciliului lui Neptun în Peşti o trăim cu toţii într-un mare fel. Din 3 februarie 2012 şi până în 2025 vom asista la schimbări majore ale percepţiei realităţii. Temeiurile se vor clătina nu doar din cauza stării alterate a mentalului colectiv (Neptun nu e singurul ce-şi permite ideea de drog, dar el ne învaţă cel mai bine cum să îl utilizăm exclusiv în scopuri spirituale), ci şi din cauza revoluţiilor de la nivelul percepţiei realităţii.

Mai avem evoluţia in actu a altor două evenimente majore. Festinele cereşti ale anului 2012 continuă să sporească gradele ecuaţiei noastre iniţiale.
Uranus traversează semnul Berbecului până în 2019. Revoluţiile vor fi aşadar neaşteptate, imprevizibile.
 Accidente la ordinea zilei. Accidentalul devine transcendental. Dacă ne aşteptăm ca teleportarea să devină accesibilă, nu ne aşteptăm ca ea să devină inutilă. Acest tip de neaşteptat ne aşteaptă în anii următori. Uranus este purtătorul stindardului Erei sale, pe care a început-o cum se cuvine, cu primul semn - Berbecul.
Apoi, Pluto în Capricorn până în 2024. Aici nu mi se pare necesar să mai intru în detalii, sunt accesibile pe internet.

Ţinând cont de toată tărăşenia asta la fel cum orice câine ţine cu dinţii de os, am ajuns la miezul interesului meu.

Aνάστασις

sau Incredibila Poveste de Iubire Imaginară a Autorului 
cu Femeia-Efemeridă  

În afara Sinelui nu există nimic, sinele fiind tot ceea ce ochii îmi arată că mă înconjoară. Fie creangă de aur, fie zbatere de aripă, fie odor femeiesc. Renaşterea din propria cenuşă presupune că deja a avut loc o oarecare ardere. Sunt oameni care nu ard, care nu vor sau nu pot să ardă. Nimic, nici măcar o fărâmă de banc spus intenţionat greşit. Clar, nicio amintire incomodă; au o faţă de parcă n-ar vrea să ardă nici ţigările altora. În starea asta umblând eu pe stradă, cu o plăcintă în mână şi cu privirea mereu la oameni, am dat acum câteva zile de o vâlvătaie de păr roşu arzând în miezul urbei. De la vreo 50 de metri i-am adulmecat venirea şi parfumul. Abilităţile mele meteorologice m-au prevestit la timp şi mi-am pus la timp masca de om. M-a întrebat cum o cheamă, şi bineînţeles că am ştiut dar nu i-am zis. Totuşi am căzut prizonier ispitei de a crede că doar eu voi fi cel care apoi va trebui să cânte oamenilor despre atâta frumuseţe.




După câteva zile în care mentalul mi-a intrat în stază, m-a ajuns din urmă extazul inimii. Simţeam cum ceea ce simt este unicul lucru adevărat care există pe lume. Le-am mulţumit ochilor mei că lasă să-mi intre în suflet atâta frumuseţe, dar în primul rând aduceam osanale ochilor ei că lasă să iasă atâta adevăr. Acest adevăr nu este decât al meu, deşi eu deja eram ferm convins că e universal. Tendinţa asta spre generalizare pripită m-a şi pierdut în cele câteva clipe cât am stat în preajma ei. A dispărut fără urmă posibilă. Era Femeia-Efemeridă şi eu vroiam neapărat să dau uitării acest amănunt semnificativ. Dacă aş fi rămas captiv în acele clipe, ar fi însemnat să nu mai văd cu ochiul minţii, să nu mai vreau să citesc litera Universului. Ea însăşi mi-a recitit lista cu ce trebuie să fac azi şi cu ce să nu mai fac niciodată. 



.
Cu alte cuvinte, s-a dus pericolul să cad în capcana scenariilor prescrise. Destinul nu există aşa cum îl gândim noi. M-am îndrăgostit lulea, iremediabil. Sentimentul ăsta are un gust aparte. It's all gone, baby! Aşa vei rămâne pe veci. Dacă sentimentul e neîmpărtăşit, cu siguranţă ai şansa să dezvolţi obsesie la liber, depresie cu carul şi ce mai apare pe drum. Corvoada să înceapă! Şi miracol, în câteva zile-clipe, îţi trece. Vezi clar nonsensul, şi alegi să nu te îneci în el. Universului nu-i pasă de iubirile omeneşti imaginate de duhurile cele mai sărace. Bogăţia minţii sărăceşte fără milă sufletul. Dar şi prea-plinul inimii goleşte pe măsură mintea. Nicicum nu-i bine, asta ştim. Eu cu mine toţi înşine ştim că asta e jumate din adevăr. Totul e bine, e cealaltă jumătate. 
Doar când simţim pe deplin forţa clipei avem acces la sensurile destinului. 
Şi la propria renaştere, în duioasa noastră trecere spre dincolo de gardul vieţii.
Eliberarea de renaşterile astea se va petrece şi nu se va petrece, în clipa anastatică ce ne va ridica mereu şi mereu deasupra. Cam ăsta e adevărul aici pe Pământ. 
Ori de câte ori am murit şi voi mai muri, am crezut şi voi crede în asta. 

Pluto nu-şi poate împlini semnificaţiile în plan vizibil individual, se zice. Nu se poate manifesta în noi decât la nivelele cele mult prea subtile şi infinitezimale ale marilor praguri, trecerile universal umane - naştere, moarte, semafoare, etc. Dincoace de Pluto, renaşterea sinelui cade sub incidenţa mai multor indicatori karmici, cel mai apropiat şi de înţeles pentru noi fiind desigur Luna. 
Acum ea se află în Săgetător. Saturn a părăsit pentru 3 luni Săgetătorul, îmbibându-şi organul genital (anume creierul) în puţin venin psihopomp. Până mâine dimineaţă la 5.20 Luna va urca încetişor, sisifică şi gânditoare, până înspre vârful plinătăţii sale. O vom vedea apunând în timp ce Soarele tocmai va răsări. Luna plină în Capricorn ne aduce oportunităţi nebănuite. Putem eficientiza rata de inflaţie a sufletului, încât acesta să nu-şi mai irosească energiile pe lucruri trecătoare. Legea superioară ne dictează să depunem eforturile sufleteşti în direcţia celor nepieritoare Idei, altfel Capricornul ne dă fără jenă nota 2, nota cuvenită doar bipolarilor de aiurea şi celor mai încăpăţânaţi damnaţi din alte vieţi. 
Lipsa de scrupule a lui Saturn, cu privire la sentimentele Lunii aflate la el acasă, se poate transforma (Pluto susţinând cu ardoare şi exploziv acest lucru, în opoziţie cu Soarele) într-un avantaj. A face curăţenie în sertăraşele ascunse ale Inimii poate părea o corvoadă, insuportabilă mai ales vara când lumea face mai des baie afară din casă. La nivel transcendental, ecuaţia apă-foc face loc, în semnul Racului, mai degrabă izbucnirilor decât reconcilierilor. Soarele şi Luna fiind unitatea dinamică a Sinelui, izbucnirile de tot felul ne provoacă să ne împăcăm pe bune. Sau niciodată, dacă este vorba despre cele efemere. Uranus tocmai a scăpat chibritul aprins în balta din benzinărie!    



Motto ephemeridis: to hell with all bullshit, we all die!



- Băiete dar ce tot zici tu aici?
- Haaaa, Spinule, ştiam că te ademenesc cu dodiile astea! Bine că ai apărut, deja nu mai ştiam ce să automatizez la dicteu. Eram foarte curios dacă o mai trăieşti, sau ai murit-o plutonic spre dincolo.
- Jupiteria anaforicească a cui te-a împins înspre asemenea faptă! Tocmai am pierdut un avion din cauza aberaţiilor tale.
- Da' unde mergeai?
- La Paris.
- Hai că te duc eu pe bară, că ieri mi-am luat ţoaclă.
- Dă-te-n parizel şi-n fras, că tu eşti to'cu din'ălea...
- Bine, atunci măcar până la Cluj vrei să vii cu mine?
- Nu. Se pare că anabaza astrală îmi cere să stau locului. Da' auzi acia, cine-i muzeiţa despre care pomeneai înainte?
- Nu ştiu. Nu mai ştiu.
- Minţi. 
- Crezi ce vrei. Am încercat din răsputeri şi am reuşit să o văd fără să mai ştiu de acum înainte cine e.
- Da' de unde şi de ce atâta îndârjire în această direcţie, măi fecior? Te-or fi buimăcit de tot steluţele şi planetoaiele alea ale tale. Alea ale tale, vorba vine...
- Nu am idee. Poate sunt sclavul acestor ochi pe care i-am pedepsit pentru că au lăsat să intre în sufletul meu atâta depărtare. 
- Da ştiu că te-a durut interiorul ochilor, da' asta e de la alcoalele vieţii.
- Asta o fi joarda pedepsei, dacă aşa vrei tu să vezi.
- Nu te mai pedepsi degeaba. Ascultă-ţi inima, nu o mai biciui. Şi lasă fanteziile, hai pe pământ. Nu te mai da moluscă-extraterestră, că nici copiii nici babele de prin cartiere nu te mai cred. Trăieşte-ţi clipa.
- Nu. O să mă duc la bibliotecă şi o să ascult poezii citite până oi încremeni cu ochii larg deschişi. Dacă mi se vor topi, atunci le dau pălincă numa' de-a naibii să văd ce păţesc.
- Au mai fost uranieni pe Pământ înaintea ta, ar fi înţelept să studiezi puţin miezul problemei.
- Nu-mi găsesc sabia, că îţi arătam eu ce studii am făcut eu.
- Ha ha ha! De parcă eu nu te văd cum lucrezi de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, cu sfoara aia galbenă! Exerciţiile alea de le-ai inventat într-adevăr îţi vor redresa coloana vertebrală, dar cu verticalitatea ta morală cum rămâne?
- Ce insinuezi? Eu respect legea morală din tot omul. Faptul că încerc să practic asta pentru mine e o certitudine suficientă. 
- Păi asta insinuam, băiete! Te crezi safe în zona asta călduţă, a încercărilor. Tot încerci, încerci. Dar ce îţi reuşeşte din ce încerci? Faptul că te-ai convins singur că respecţi legile oamenilor, sau că înţelegi de ce vrei să le respecţi, nu te asigură că faci asta. Câte mici ipocrizii, câte minciunele involuntare tragi pe zi? Să nu mai zic de muşamale, de ironiile fără tact, cuvintele cinice, de glumele fără rost sau gândurile tale aiurea. Ştim amândoi că eşti conştient de toate delăsările tale faţă de tine însuţi. Te îndulceşti cu plăcerea de a-ţi băga piciorul în gură, chiar dacă nu mai eşti copil. Dacă munceşti şi faci exerciţii de mobilitate, iar degetul mare de la picior îţi intră iar în gură, nu înseamnă că mai eşti copil, că se cuvine să te privim cum iei în râs totul.
- Na ia stai. Că deşi nu am sabia la mine, te tai de numa'numa la concept. Văd că ai strecurat ceva idei grave printre cuvinte plumburii. Nu ţi-e clar de ce îmi permit să cred că sunt un om moral? Îţi spun eu atunci. Nu mă interesează nici morala oamenilor nici a lu' Nice sau alţi suprazei. Concret, nu posed şi deci nu pot trăi după un sistem coerent. Iar dacă se vede că ignor, nu înseamnă că nu-mi pasă. După judecata ta, cât de moral poate fi un om al contradicţiilor?
- Hm, mari şanse să fie o mare lepră.
- Tocmai. Cu cât mai mari ispitele, cu atât mai mare efortul de a le depăşi, nu?
- Ba da.
- Ei bine, nu! Cu cât sunt mai mari ispitele imoralităţii, cu atât mai mic trebuie să fie efortul de a le anihila. În stadiul ăsta mă aflu eu. Micile ispite mi se par cele mai greu de stăpânit.
- Nu există morală în clipa când cedezi plăcerii.
- Ah. Nu mai am cuvinte. M-ai spart la creieri. Ascendem spre Luna plină şi deja mintea mea stă în loc.
- Ţi-e neplăcut, de aia.
- Nu ştiu. Uneori cedez în faţa micilor plăceri ale vieţii, alteori nu. Sunt om.
- Oh da, argumentul final al tuturor pramatiilor, pe cât de previzibil pe atât de neplăcut la gust.
- Hai să gustăm nişte calamares en su tinta cu pâine mediteraneană cu măsline, am luat ieri de la Lidl. După aia tre să fug la bibliotecă.
- Lasă-mă că mi-am amintit de avion. Faină biţa, ai grijă că în sensurile astea mereu giratorii de apar ca ciupercile după ploile demente din ultima vreme, şoferii nu sunt obişnuiţi încă să ţină cont de biciclişti. E un semn uranian de ţi-l dau.
- Hai sictir, pufospinule! Cică îmi dai un pont, da' de fapt te răzbuni pe dumele cu care te-am momit.
- Îţi doresc tihnă, agape şi sănătate. Mă bucur că ai rămas cu capul pe umeri. Dacă l-ai fi avut şi limpede, ar fi fost prea dubios de perfectă lumea. Plec.
- Stai, unde pleci, nu pleca, te rog!
- Ia de ascultă şi lasă-mă.


  








  





  





  



























 













vineri, 26 iunie 2015

Solo la fereastră



Am reuşit să mă extrag timp de câteva minute din vârtejul de evenimente, oameni şi situaţii în care trăiesc. După o liniştită noapte de sânziene şi aproape o lună de festivaluri intense, stau la pândă de Spin. În acest sens, am împrumutat o sabie de la un anghel-arheu, bun prieten de-al meu.
Dacă apare Spinocul, i-am şi luat maul. Sunt sătul de morala lui înălţătoare, care la mine are efectul exact opus.  
Nu doar Spinul va fi tăiat în două, ci şi orice gând străin de mine. 
Atacurile la care sunt supus ori au o formă extrem de subtilă, ori îmi imaginez că mintea mea e în afara mea. 
Azi dimineaţă, cu cele mai vindecătoare intenţii, ploaia a încercat să-mi pătrundă pe fereastră, dar noroc că aveam geaca încheiată şi am convins-o să plouă înapoi afară. 
Solitudinea mea nu poate fi tulburată, nici măcar de ea.




















joi, 30 aprilie 2015

Vise Involuntare

De unde până unde îmi ştie Spinul fiecare mişcare? Nu am reuşit să aflu asta până acum. 
Nu am nimic de ascuns, dar să trăiesc cu senzaţia că Spinul poate afla tot ce fac, nu este foarte plăcut. Şi este vorba tocmai despre firea lui sucită, care mă scoate din sărite. A te simţi controlat e una, dar Spinul are un stil foarte enervant de-a mi se insinua în viaţă. Exact când mi-e lumea mai dragă fără el.
Dar acum să revin la actualităţile vieţii mele recente.
Tot timpul cât a ţinut Maratonul de teatru, am fost foarte atent, am pândit efectiv fiecare colţişor de unde ar fi putut el să mă spioneze. Pioneze-maioneze, nu l-am zărit nicăieri.
Aşadar am avut linişte din partea lui weekendul ăsta.



Dar nu totul se rezumă la întâlnirile mele cu Spinul. În Sibiu, sâmbătă pe 25 aprilie s-au întâmpat deodată Festivalul 25 de ore de teatru non-stop şi cea de-a 37-a ziulikă a mea de naştere. Forfotă mare la sala Thalia, la teatrul Gong, la biblioteca Astra, la Universitatea Lucian Blaga şi în mai toate cafenelele din Sibiul Vechi. Înainte de a porni acest carusel al teatrului, am decis să joc 2 roluri pe scenă, plus câteva în afara scenei. 


La începutul Galei de deschidere m-am trezit direct într-un vis. Se făcea că alături de mine erau Piticul Invizibil cu Chitara Atomică şi Flora Bujora, o îngeresă care cânta la vioară. 
Toţi trei ne aflam pe scena sălii Thalia şi ne ştiam de mici copii. Cântecul nostru avea un refren simplu: 

wee-pa-pa wee-pa
ediţia 5
wee-pa-pa wee-pa
25
de ore de teatru non-stop
respiră teatru
non-stop

Cum de am reuşit să reţin cântecul din vis? Păi numai datorită Corului. Din spatele nostru au apărut câteva zeci de tineri care ne-au înconjurat cu sute de wee-pa-pa wee-pa încât audienţa a început să plutească deasupra scaunelor, tot mai sus. Pe măsură ce cântam cu toţii, publicul era aproape de tavan. Unii au ieşit prin ferestruicile porumbeilor şi duşi au fost! Alţii au început să danseze wee-pa cu capul în jos, sau chiar step pe tavan. Când ne-am oprit, spectatorii se aflau fiecare la locul său, şi atunci mi-am dat seama că avusesem parte de începutul unui vis frumos.



În holul Filarmonicii, nu eram sigur cât de real este tot ce mi se petrece. Aveam tot felul de lucruri prin ghiozdan: 17 batiste cu câte 34 de noduri fiecare, chibrite, badge-uri, un măr, bandă triplu-adezivă...doar încărcătorul de telefon lipsea! Degeaba îl tunasem, mai aveam maxim 15 minute de baterie. Şi de 2 săptămâni umblam mereu cu încărcătorul la mine. Ah! L-am găsit în buzunarul jiletcii. Şi o cheie de Dirijor, probabil rătăcită dintr-o altă viaţă de-a mea. Deci acesta a fost primul meu rol de pe scenă.


    

Apoi am jucat un rol total incredibil: Scărarul. Într-una dintre ultimele teorii inventate de mine, pe drumul spre Casa T7, am pus bazele paraşutismului teatral, în care publicul are acces la spectacol numai după ce trece testul fricii de a urca pe scara vieţii. Şmecheria destul de previzibilă a fost că, la coborâre după spectacol, frica unora s-a dublat. În acest punct am intervenit eu, cu rolul de a dizolva teama şi a elibera sala pentru o nouă tură de Casa din copac.



Am asistat din afară la acest fenomen uimitor. Oameni dispuşi să-şi învingă reflexele şi obişnuinţele, doar ca să vadă teatru. Sublim. Mă simţeam parcă teleportat în timp, pe vremea Laboratorium-ului lui Grotowski.


Apoi noaptea teatrală a continuat să se învârtă, fără mine. Totul în jurul meu emana teatru. Oamenii, străzile, casele. Sibiul era plin de viaţă, acel soi de viaţă la care teatrul ar trebui să ne aducă mereu.
Am bătut vreo 20 de kilometri de jur-împrejurul Centrului Istoric, cu o sumedenie de treburi şi comisioane. Un alt rol de-al meu a fost să asigur logistica unora dintre spectacolele invitate la Maratonul Teatral, aşadar plictiseala mi-a fost un cuvânt absolut străin timp de peste 40 de ore. Non-stop. Telefoane. Situaţii. Decizii rapide. Intuiţii, revelaţii. Neprevăzutul are farmecul său, la fel ca şi voluntarii-minune. Fără sandwich-uri, au rămas totuşi minunaţi! Respect, îmi spuneam în gând, în cele câteva clipe de singurătate de după spectacolul din Casa-monument Unesco de pe Turnului 7. Privighetorile deja cântau şi erau de acord cu mine. Priveam fântâna cum îmi şoptea povestea ei străvezie. Oare mă îndrăgostisem de o fântână, ori o luasem razna puţin de la oboseală? 
Spre dimineaţă, contemplam luptele de pe diversele fronturi: fiecare cu filmul lui, cu poezia clipitei, sau cu somnul. Fiind tineri de felul lor, festivalierii mai descurcăreţi moţăiau câte un sfert de oră pe unde apucau, apoi hopa, înapoi în horă!  





Duminică dimineaţa însă, la ora 10, magie!
Găştile de actori-participanţi, voluntărimea entuziastă şi toată suflarea turiştilor mai matinali, eram cu toţii pregătiţi de....înviorarea fizică!


 Deja celebrul salt à la Coşuleţ a propulsat Piaţa Mică un etaj mai sus, mai aproape de inefabila Fericire. Au ţâşnit în sus nu numai pijamalele, periuţele de dinţi şi zâmbetele de copii, ci şi sufletele noastre, împletite într-un mare Haaaaaaaaa!

Apoi la amiază la Forumul German am mai jucat încă un rol, pe scenă. Spectacolul de improvizaţie al unei perechi de actori germani m-a adoptat în cel mai firesc mod. M-am trezit din nou în vis. De data asta, cântam singur la Chitara Atomică a Piticului - oare cum a ajuns la mine? - şi urmăream acţiunea. Jocul spontan al actorilor se răsfrângea înăuntrul chitării, de unde ieşea înapoi în inimile publicului. Atmosfera caldă şi primitoare a avut darul de a mă energiza pozitiv, pozitiv, pozitiv. O cafea? Nu mersi, nu mai e nevoie, energia oamenilor îmi este deajuns. Eram din nou capabil să continui. Maratonul meu, traseul prestabilit al logisticii, m-a purtat pe la conferinţa Actorului Constantin & Preotului Constantin, apoi, în mână cu un buchet de flori, pe la librăria Habitus. Nu am apucat să le mai ofer cuiva, pentru că la Cafe Wien avem cu toţii....Pam-pam! Cireaşa asta o ştiţi deja, nu mai sunt necesare alte explicaţii acum. 






Ei bine, era ora 19.30 şi de asemenea era necesară ceva mâncare la mine în stomac. Aveam un bon, hap cu el la masă. Acolo am întâlnit-o pe Iulia Colan, actriţa care m-a lămurit că florile erau pentru Algernon, un băieţel. Ce să şi discuţi, dacă nu ai văzut piesa? După două farfurii de beautiful-soup, telefonul meu s-a liniştit şi afară a început furtuna. Era trecut de ora 20, duminica Maratonului. Nu văzusem nimic din festival. Mai aveam o şansă, un gard de sărit, ca în bancul cu cele 99 deja sărite. Dar ochilor mei nu le ardea de bancuri. Ada Milea devenea un fel de fata morgana, tot mai departe de orizontul meu. La ţanc, au apărut pe zonă cei doi Ilie, nu doar cel cu ploaia, ci şi cel cu o maşină Fiat la dispoziţia organizatorilor.  
Aşa am ajuns acasă. Astrele se învârteau, reportajul meu aproape se încheiase.
Am adormit involuntar, fără să-mi dau seama, îmbrăcat pe marginea patului. M-am trezit la 3 am.
Picat din cer. Mi-au trebuit două zile să-mi revin, să-mi pun înapoi masca de om. Cât de cât.
Şi pardesiul de profesor de Liberă Imaginaţie, cu mânecile peste umeri, cum încă se mai practică în învăţământul românesc. Mai mult sau mai puţin la mişto.


   
Ce am învăţat eu de la cifra 37? Că trăiesc un nou început. De la Taur, am învăţat să mă bucur de ceea ce sunt. Pentru că ceea ce ştim că suntem este ceea ce avem. Maratonul propriei mele conştiinţe abia începe.



Amintirea proaspătă este ca un fruct. Trebuie spusă la timp, altfel îşi pierde aroma.
Amintirea culeasă târziu ne aduce laolaltă, ca un pahar de vin roşu. 
Amintirile uitate îşi au rosturile lor, aproape tainice.
Visele noastre sunt porumbei ce se adună 
pe lespezile fântânilor 
pline-ochi cu apa-vieţii.


- Serios, băiete? Da' ce înţelept şi poet te-ai făcut de când eşti profesor de logistică!
-Spinule, dă-te-n fras, ce m-ai speriat!! Ce cauţi la mine în păr?
- Păi credeai că mă induci în eroare cu freza ta de nepieptănat? Ce dume ai stors din creierii ăia ai tăi obosiţi. Chiar crezi că te va crede cineva? Pe cine încerci să fraiereşti tu, măi nenică?
- Hai lasă-mă, că pe tine, în niciun caz. Ne-am lămurit că e mai bine să nu intrăm la discuţii, mai ales acum când sunt teribil de sensibilos şi poate te înfig undeva.
- Vezi-ţi de muza ta şi gata cu flecăreala!






vineri, 24 aprilie 2015

Filarmonikos

- Hei băiatu', am auzit că weekend-ul ăsta ești astro-reporter la Maratonul Teatral de 25 de ore.
- Da Spinuetule, voi fi. Împreună cu Laktoku' vom scrie live de la fața locului unde ne vom afla.
- Cred că vă așteaptă o grămăjoară de aventuri.
- Auăleu, auăleu, s-a pornit caruselul deja!


joi, 23 aprilie 2015

Pîinea câinilor



- Ce te tot agiţi cu maratoanele astea măi băiete?
- Nu cred că se zice maratoane şi nu mă agit, Spinule.
- Nu văd rostul acestei exagerate condensări de spectacole. Se pot răsfira cele peste 20 de evenimente, pe timp de o lună, să aibă timp lumea să le digere.
- Dar atunci se pierde tot farmecul. Asta e ideea, să îţi pui la încercare rezistenţa fizică şi răbdarea psihică. E un fel de antrenament. Cu fiecare maraton eu am descoperit chestii pe care altfel nu aveam cum să le aflu.
- Ca de exemplu.
- De exemplu cum se distorsionează capacitatea de înţelegere din cauza oboselii, sau cum oboseala este doar o iluzie cel mai adesea. Credem că suntem obosiţi din pură inerţie, pentru că ieşim din stările familiare. Dacă merg la un spectacol care durează 4 ore, nu înseamnă că îmi ies din ideea simplă de a merge la un spectacol. Dar când peste sufletul tău năvălesc neîncetat piese de teatru diferite, e altceva.
- Aha. Şi cu pita asta uscată ce ai de gând?
- S-o dau la câini.
  

vineri, 20 martie 2015

De eclipsă

- Hai repejor băiete că trece eclipsa!
- Spinule e prea frig afară ca să ies până în faţa blocului. Eu o văd şi din casă.


- Nu te uita cu ochiul liber la soare!
- Stai liniştit Spinule că nu păţesc nimic. Sunt pregătit pentru noul an.
- Ce nou an?
- Pentru mine, anul începe la noapte. E echinocţiul de primăvară, precum şi alte evenimente planetare. Va fi minunată petrecerea.
- Ah, cum să nu fie o petrecere pentru o asemenea sărbătoare!
- Da, vom celebra revenirea Naturii la Viaţă, Calea Focului ne va duce spre Lumină.
- Sună prea esoteric pentru mine.
- Nu contează cum sună, contează ce se petrece. Hai şi tu la dun-dun-uri la noapte.
- Să văd, am ceva întâlnire în oraş. Tu cum mai eşti cu gagicile?
- Ăă...pe net, mă tot uit la câteva, mai frecvent.
- Băi, eu zic de fetele din preajma ta. Vine primăvara şi tu te uiţi pe net la poze cu gagici?
- Nu am chef să intru în detalii.








N

luni, 2 februarie 2015

Pasărea Paradisului

(poem de ascultat pe repeat la căşti până termini de citit, Spinule)

Stând aici, Tu şi Eu
Stând aici, tu şi eu, briza-n Curte adie rece.
Două imagini, două forme, un gând, tu şi eu
Livada umbreşte, cântecul păsărilor ne arată secrete ale Lumii,
când ne aflăm aici, în această Grădină.
Stelele din galaxii îndepărtate vin cu privirea pe noi
Tu şi cu mine, împreună, le arătăm Luna.
Tu şi eu, fără "tu" şi "eu", suntem absolut Bucurie!
Fericiţi, liberi de cuvinte goale, cum sunt "tu" şi "eu".
Iată toate aceste Păsări-ale-Paradisului, pline de o copilărească invidie,
În timp ce în acelaşi loc, tu şi cu mine, nu avem de ales decât să râdem.
Ce e cu adevărat ciudat este acest tu şi eu, aici împreună, acum.
Deodată aici, în partea de vest şi deodată aici, în partea de est
cum am fost mereu.
Tu şi eu.

Simptomul acesta al ascultării unei melodii la infinit nu-mi dă pace. Mi se pare că altfel nici nu poate fi înţeleasă muzica. Mi-am întrebat prietenii, clar că şi ei deasemenea practică looping-ul. Obsesivitatea care te face să asculţi de 19 ori o melodie, până apare ceva care te obligă să o opreşti. Sau zile întregi în care melodia respectivă nu se mai opreşte din cap. Acesta este un simptom de o mare amploare cred. Doar nu oi avea eu un anturaj de obsesivi!




- Ba mi se pare că toţi Bogdanii şi restul prietenilor tăi sunt nişte obsedaţi.
- Hopa-popa, cine îmi tulbură dimineaţa? Nu cumva Spirtininul, cel pe nevăzute-înţepătoriu? 
- Eu şi eu. Se ştie că atragem în viaţa aceasta ceea ce nu am reuşit să înţelegem în cele dinainte, iar în cazul tău şi al prietenilor care ascultaţi tot aceiaşi melodie este evident că refuzaţi să vă concentraţi pe sănătatea voastră mentală, ci mai degrabă lăsaţi să vi se multiplice viruşii: nelinişti metafizice, angoase ascunse, eşec în a fi zen.
- Ei na. Ce le ştii tu pe toate. Mai ales despre vieţile alor mei prieteni văd că ştii multe. Eu mă pregătesc să iau ocazia spre casă, mai ai greucenii de împărţit, Spinule?
- Nu, dar vezi că timpul trece.
- Şi?
- Cum şi, măi îndobitocule? Nu ai de făcut o grămadă de chestii pe care le laşi în aer mereu?
- Nu cred că pot face altceva în afara muzicii, aşa că nu îmi pot da seama la ce te referi. Dacă nu sună fain, nu mă interesează. Şi tot ce fac încerc să fac să sune bine. De exemplu omleta asta cu brânză de burduf ar suna minunat cu nişte ciuperci şi mult pătrunjel. Totul e mai simplu decât vrei tu să mă convingi, bătrâne Spin!
- Da? Atunci cum îţi explici cucuiul ăsta din tâmpla dreaptă? Ha?
- Nu ştiu, dar tot simplu e, chiar dacă nu ştiu. Dragostea mi-e bizară. Hai dă-mi căştile că vreau să ascult în continuare melodia şi să mă duc spre ailaltă casă.