De unde până unde îmi ştie Spinul fiecare mişcare? Nu am reuşit să aflu asta până acum.
Nu am nimic de ascuns, dar să trăiesc cu senzaţia că Spinul poate afla tot ce fac, nu este foarte plăcut. Şi este vorba tocmai despre firea lui sucită, care mă scoate din sărite. A te simţi controlat e una, dar Spinul are un stil foarte enervant de-a mi se insinua în viaţă. Exact când mi-e lumea mai dragă fără el.
Dar acum să revin la actualităţile vieţii mele recente.
Tot timpul cât a ţinut Maratonul de teatru, am fost foarte atent, am pândit efectiv fiecare colţişor de unde ar fi putut el să mă spioneze. Pioneze-maioneze, nu l-am zărit nicăieri.
Aşadar am avut linişte din partea lui weekendul ăsta.
Dar nu totul se rezumă la întâlnirile mele cu Spinul. În Sibiu, sâmbătă pe 25 aprilie s-au întâmpat deodată Festivalul 25 de ore de teatru non-stop şi cea de-a 37-a ziulikă a mea de naştere. Forfotă mare la sala Thalia, la teatrul Gong, la biblioteca Astra, la Universitatea Lucian Blaga şi în mai toate cafenelele din Sibiul Vechi. Înainte de a porni acest carusel al teatrului, am decis să joc 2 roluri pe scenă, plus câteva în afara scenei.
La începutul Galei de deschidere m-am trezit direct într-un vis. Se făcea că alături de mine erau Piticul Invizibil cu Chitara Atomică şi Flora Bujora, o îngeresă care cânta la vioară.
Toţi trei ne aflam pe scena sălii Thalia şi ne ştiam de mici copii. Cântecul nostru avea un refren simplu:
wee-pa-pa wee-pa
ediţia 5
wee-pa-pa wee-pa
25
de ore de teatru non-stop
respiră teatru
non-stop
Cum de am reuşit să reţin cântecul din vis? Păi numai datorită Corului. Din spatele nostru au apărut câteva zeci de tineri care ne-au înconjurat cu sute de wee-pa-pa wee-pa încât audienţa a început să plutească deasupra scaunelor, tot mai sus. Pe măsură ce cântam cu toţii, publicul era aproape de tavan. Unii au ieşit prin ferestruicile porumbeilor şi duşi au fost! Alţii au început să danseze wee-pa cu capul în jos, sau chiar step pe tavan. Când ne-am oprit, spectatorii se aflau fiecare la locul său, şi atunci mi-am dat seama că avusesem parte de începutul unui vis frumos.
În holul Filarmonicii, nu eram sigur cât de real este tot ce mi se petrece. Aveam tot felul de lucruri prin ghiozdan: 17 batiste cu câte 34 de noduri fiecare, chibrite, badge-uri, un măr, bandă triplu-adezivă...doar încărcătorul de telefon lipsea! Degeaba îl tunasem, mai aveam maxim 15 minute de baterie. Şi de 2 săptămâni umblam mereu cu încărcătorul la mine. Ah! L-am găsit în buzunarul jiletcii. Şi o cheie de Dirijor, probabil rătăcită dintr-o altă viaţă de-a mea. Deci acesta a fost primul meu rol de pe scenă.
Apoi am jucat un rol total incredibil: Scărarul. Într-una dintre ultimele teorii inventate de mine, pe drumul spre Casa T7, am pus bazele paraşutismului teatral, în care publicul are acces la spectacol numai după ce trece testul fricii de a urca pe scara vieţii. Şmecheria destul de previzibilă a fost că, la coborâre după spectacol, frica unora s-a dublat. În acest punct am intervenit eu, cu rolul de a dizolva teama şi a elibera sala pentru o nouă tură de Casa din copac.
Am asistat din afară la acest fenomen uimitor. Oameni dispuşi să-şi învingă reflexele şi obişnuinţele, doar ca să vadă teatru. Sublim. Mă simţeam parcă teleportat în timp, pe vremea Laboratorium-ului lui Grotowski.
Apoi noaptea teatrală a continuat să se învârtă, fără mine. Totul în jurul meu emana teatru. Oamenii, străzile, casele. Sibiul era plin de viaţă, acel soi de viaţă la care teatrul ar trebui să ne aducă mereu.
Am bătut vreo 20 de kilometri de jur-împrejurul Centrului Istoric, cu o sumedenie de treburi şi comisioane. Un alt rol de-al meu a fost să asigur logistica unora dintre spectacolele invitate la Maratonul Teatral, aşadar plictiseala mi-a fost un cuvânt absolut străin timp de peste 40 de ore. Non-stop. Telefoane. Situaţii. Decizii rapide. Intuiţii, revelaţii. Neprevăzutul are farmecul său, la fel ca şi voluntarii-minune. Fără sandwich-uri, au rămas totuşi minunaţi! Respect, îmi spuneam în gând, în cele câteva clipe de singurătate de după spectacolul din Casa-monument Unesco de pe Turnului 7. Privighetorile deja cântau şi erau de acord cu mine. Priveam fântâna cum îmi şoptea povestea ei străvezie. Oare mă îndrăgostisem de o fântână, ori o luasem razna puţin de la oboseală?
Spre dimineaţă, contemplam luptele de pe diversele fronturi: fiecare cu filmul lui, cu poezia clipitei, sau cu somnul. Fiind tineri de felul lor, festivalierii mai descurcăreţi moţăiau câte un sfert de oră pe unde apucau, apoi hopa, înapoi în horă!
Duminică dimineaţa însă, la ora 10, magie!
Găştile de actori-participanţi, voluntărimea entuziastă şi toată suflarea turiştilor mai matinali, eram cu toţii pregătiţi de....înviorarea fizică!
Deja celebrul salt à la Coşuleţ a propulsat Piaţa Mică un etaj mai sus, mai aproape de inefabila Fericire. Au ţâşnit în sus nu numai pijamalele, periuţele de dinţi şi zâmbetele de copii, ci şi sufletele noastre, împletite într-un mare Haaaaaaaaa!
Apoi la amiază la Forumul German am mai jucat încă un rol, pe scenă. Spectacolul de improvizaţie al unei perechi de actori germani m-a adoptat în cel mai firesc mod. M-am trezit din nou în vis. De data asta, cântam singur la Chitara Atomică a Piticului - oare cum a ajuns la mine? - şi urmăream acţiunea. Jocul spontan al actorilor se răsfrângea înăuntrul chitării, de unde ieşea înapoi în inimile publicului. Atmosfera caldă şi primitoare a avut darul de a mă energiza pozitiv, pozitiv, pozitiv. O cafea? Nu mersi, nu mai e nevoie, energia oamenilor îmi este deajuns. Eram din nou capabil să continui. Maratonul meu, traseul prestabilit al logisticii, m-a purtat pe la conferinţa Actorului Constantin & Preotului Constantin, apoi, în mână cu un buchet de flori, pe la librăria Habitus. Nu am apucat să le mai ofer cuiva, pentru că la Cafe Wien avem cu toţii....Pam-pam! Cireaşa asta o ştiţi deja, nu mai sunt necesare alte explicaţii acum.
Ei bine, era ora 19.30 şi de asemenea era necesară ceva mâncare la mine în stomac. Aveam un bon, hap cu el la masă. Acolo am întâlnit-o pe Iulia Colan, actriţa care m-a lămurit că florile erau pentru Algernon, un băieţel. Ce să şi discuţi, dacă nu ai văzut piesa? După două farfurii de beautiful-soup, telefonul meu s-a liniştit şi afară a început furtuna. Era trecut de ora 20, duminica Maratonului. Nu văzusem nimic din festival. Mai aveam o şansă, un gard de sărit, ca în bancul cu cele 99 deja sărite. Dar ochilor mei nu le ardea de bancuri. Ada Milea devenea un fel de fata morgana, tot mai departe de orizontul meu. La ţanc, au apărut pe zonă cei doi Ilie, nu doar cel cu ploaia, ci şi cel cu o maşină Fiat la dispoziţia organizatorilor.
Aşa am ajuns acasă. Astrele se învârteau, reportajul meu aproape se încheiase.
Am adormit involuntar, fără să-mi dau seama, îmbrăcat pe marginea patului. M-am trezit la 3 am.
Picat din cer. Mi-au trebuit două zile să-mi revin, să-mi pun înapoi masca de om. Cât de cât.
Şi pardesiul de profesor de Liberă Imaginaţie, cu mânecile peste umeri, cum încă se mai practică în învăţământul românesc. Mai mult sau mai puţin la mişto.
Amintirea proaspătă este ca un fruct. Trebuie spusă la timp, altfel îşi pierde aroma.
Amintirea culeasă târziu ne aduce laolaltă, ca un pahar de vin roşu.
Amintirile uitate îşi au rosturile lor, aproape tainice.
Visele noastre sunt porumbei ce se adună
pe lespezile fântânilor
pline-ochi cu apa-vieţii.
- Serios, băiete? Da' ce înţelept şi poet te-ai făcut de când eşti profesor de logistică!
-Spinule, dă-te-n fras, ce m-ai speriat!! Ce cauţi la mine în păr?
- Păi credeai că mă induci în eroare cu freza ta de nepieptănat? Ce dume ai stors din creierii ăia ai tăi obosiţi. Chiar crezi că te va crede cineva? Pe cine încerci să fraiereşti tu, măi nenică?
- Hai lasă-mă, că pe tine, în niciun caz. Ne-am lămurit că e mai bine să nu intrăm la discuţii, mai ales acum când sunt teribil de sensibilos şi poate te înfig undeva.
- Vezi-ţi de muza ta şi gata cu flecăreala!
